În ninsoare zboară greu
Printre fulgi, o nestemată,
Alba inimă purtată
De un suflet-portmoneu.
Trimițând venin prin vene,
Din fantasme-și soarbe mana,
Sufletul își pierde hrana
Pe-ale îngerilor pene.
Fără umbre, făr-ecou,
Bate-n camera cea goală,
În vitrina ireală
Fără niciun bibelou.
E o cheie, dulce freamăt
Într-un suflet-buzunar,
Vis frumos și un coșmar -
Inima în suflet-lacăt.
(Vis amar, Valentin Dragomir)
4 comments:
pentru fiecare lacat exista o cheie...
am senzatia ca zburda fulgii de zapada printre versurile tale...
Sa speram ca-ti vei gasi curand cheia care sa inlature spinii, trandafirule...
(Foarte emotionanta poema ta!)
Inca din primul vers reusesti sa ma introduci intr-o atmosfera de iarna in care fulgii sunt mari,pufosi si desi.Iar printre stelutele de gheata,zaresc undeva stralucirea unei inimi la fel de alba ca ninsoarea.Imi place mult expresia suflet-portmoneu, dar vezi sa nu-ti fure cineva inima din el..Intai dai impresia unei inimi visatoare,care prefera sa se hraneasca cu fantasme.. dar apoi bate la o camera goala.Sfarsitul insa e foarte frumos..sper sa sufletul-buzunar nu e gaurit sau poate cheia s-ar pastra mai bine in captuseala unui vis? cred ca ai nevoie de un suflet-cheie ca inima sa devina realitate (opusa atat visului frumos cat si cosmarului).
Imi place :)..
Câtă sensibilitate în versurile tale... şi cât talent...:) Iată sentimentul, pe care tu-l aduci la rang de artă... Reverenţă!
Post a Comment