Adio, toamnă...

Sună vântul a uitare,
Cad secunde în covoare,
Lăcrimând să se înece
Anotimpul - pictor rece.

Timpul vocea își ascute,
Iar secundele-așternute
Dorm pe-o bancă de aramă;
Anotimpul cerul cheamă.
 
Zac pe bolta argintie
Nori - ai razelor sicrie;
Amintirea lor il doare,
Anotimp uitat de soare.
 
Timpul lăcrimează-n zare,
Umblă vântul în covoare,
Plâng copaci ascunși în ceață -
Anotimp orfan de viață.

Atârnând pe-un fir de ață,
Cad cuțite, cade ceață.
Ceasul sună a uitare,
Toamna - timpul care moare.

(Adio, toamna..., Valentin Mihai Dragomir)

Iarna

Secunde latente clipesc printre gene

Privirea stă fixă la ceasu-nghețat

O pătură albă te-ngroapă în lene

Și-n perna-mbibată cu aer curat.

Privești pe fereastră cum ninge duiumul

Cu ochi-adormiți și puțin încruntați

Pe ramuri lumina își poartă parfumul

Copacii de sticlă-s ai iernii-mpărați.

Zăpada te-ndeamnă să-i cerni veșnicie

În vis să te-ntorci cât mai repede-ai vrea

Știind că de-a gerului cruntă robie

Se bucur și tremur doar fulgii de nea.

Se-ntunecă iară și cerul îți pare

O roză de stele-mbrăcate în spini

Aluneci pe gânduri când visul răsare

În sufletu-ți tainic, în ochii senini.

(Iarna, Valentin Dragomir)