Adio, toamnă...



Sună
vântul a uitare,
Cad secunde în covoare,
crimând să se înece
Anotimpul - pictor rece.


Timpul vocea își ascute,

Iar secundele-așternute
Dorm pe-o banc
ă de aramă;
Anotimpul cerul cheamă.
 
Zac pe bolta argintie
Nori - ai razelor sicrie;

Amintirea lor il doare,
Anotimp uitat de soare.
 
Timpul lăcrimează-n zare,
Umblă vântul în covoare,
Plâng copaci ascunși în ceață -
Anotimp orfan de viață.

Atârnând pe-un fir de ață,

Cad cuțite, cade ceață.
Ceasul sună a uitare
,
Toamna - timpul care moare.


(Adio, toamna..., Valentin Mihai Dragomir)

2 comments:

Anonymous said...

Toamnai nu-i atat de "gri" precum pare .. poate ai motive sa o vezi asa, dar arunca o privire in covorul acela pe care tu il descrii doar virtual aici si compune-ti un cantec din adierea vantului si fosnetul frunzelor .. Uneori e mai minunata decat orice anotimp ..

Valentin said...

:)De acord!

Iubesc toamna pentru splendoarea ei atat fizica, cat si metafizica. Insa cu cat o iubesc mai mult , cu atat mi-e mai greu sa ma desprind de ea. Nu am descris toamna pe cat am descris despartirea.

Multumesc pentru vizita si comentariu si te mai astept! :)